Cum fotografiați bijuteriile ca să fie identificate

Lumina face aproape toată munca

Bijuteriile sunt greu de fotografiat dintr-un singur motiv: sunt făcute ca să plimbe lumina. Metalul lustruit se comportă ca o oglindă, iar o piatră fațetată ca un mănunchi de oglinzi mici, așa că amândouă raportează înapoi tot ce se află în cameră. Aveți nevoie de o sursă mare și blândă, iar cea mai simplă este o fereastră într-o zi înnorată sau o fereastră în care soarele nu bate direct. Puneți piesa pe o masă lângă geam, astfel încât lumina să vină lateral, nu peste umărul dumneavoastră.

Evitați lumina directă a soarelui. Este o sursă mică și dură: arde găuri albe în metalul lustruit și transformă fiecare fațetă într-o stea supraexpusă care nu poartă nicio informație. Evitați blițul din același motiv, plus unul al lui: stă lângă obiectiv, deci luminează piesa plat și lasă un singur punct orbitor în mijlocul pietrei, exact acolo unde se află detaliul.

Fundal, încadrare și expunere

Folosiți un fundal simplu, de ton mediu: un carton gri sau o pânză împăturită, fără model. Tonul mediu contează fiindcă telefonul măsoară tot cadrul. Puneți un inel mic pe o pernă mare și neagră, iar aparatul luminează totul ca să compenseze, așa că metalul devine cretos, iar marcajul se spală.

Apoi umpleți cadrul. Un inel care ocupă a zecea parte din imagine poartă a zecea parte din detaliu, așa că apropiați-vă până când piesa atinge aproape marginile. Atingeți ecranul pe partea care contează, ca să fixați focalizarea, apoi trageți puțin în jos cursorul de expunere: o fotografie ușor întunecată păstrează forma fațetelor și textura metalului, în timp ce una luminoasă le distruge pe amândouă, iar ce a fost înregistrat drept alb pur nu se mai recuperează. Sprijiniți-vă coatele sau folosiți temporizatorul și ștergeți obiectivul, fiindcă o amprentă pe el înseamnă o ceață fină peste tot.

Ștergeți grăsimea, dar nu lustruiți

Grăsimea de pe degete este cel mai frecvent motiv pentru care o fotografie iese cețoasă, iar un diamant o atrage foarte bine. Câteva secunde cu o lavetă uscată, moale, fără scame ridică cea mai mare parte. Pentru aur simplu sau platină cu diamante, apa călduță cu săpun și o perie foarte moale, urmate de clătire și uscare, sunt sigure.

Nu este sigur pentru tot. Țineți apa și periile departe de perle, opal, turcoaz, smaralde, coral și de orice este lipit sau dublat cu folie, precum și departe de piesele placate, unde frecarea tocește placarea pe muchii. Nu folosiți niciodată un aparat casnic cu ultrasunete dacă nu știți ce este fiecare piatră.

Și nu lustruiți. Pe o piesă veche, patina din adâncituri și gravura tocită sunt dovezi ale vechimii, iar lustruirea le ia pe amândouă, împreună cu un strat de metal. Dacă piesa ar putea fi de epocă sau moștenită, fotografiați-o exact așa cum este.

Cadrul marcajului este cel care merită efortul

Un marcaj bătut este cea mai puternică dovadă unică pe care o poate purta o fotografie, fiindcă este o declarație a unui producător sau a unui oficiu de garanție, nu o deducție din aspect. Căutați-l în interiorul verigii unui inel, pe limba sau pe dosul unei închizători, pe tija unui cercel și pe capacul din spate al unui ceas.

Două tehnici fac marcajele lizibile. Prima este distanța: porniți modul macro dacă telefonul îl are și apropiați-vă doar atât cât obiectivul încă poate focaliza. Mai aproape de atât, începe să caute. Dacă refuză să se fixeze, retrageți-vă și decupați după aceea, fiindcă un decupaj clar bate un prim-plan neclar.

A doua este lumina razantă. Un marcaj bătut este o adâncitură, nu o linie tipărită: lumina din față îl umple și îl aplatizează, în timp ce lumina care alunecă pe suprafață aruncă umbre mici în fiecare tăietură și face marcajul să sară în ochi. Înclinați piesa spre fereastră sau țineți o lanternă mică jos și într-o parte și fotografiați din mai multe unghiuri. Fotografiați marcajul în loc să îl transcrieți, fiindcă cifrele tocite sunt citite greșit, iar interpretarea depinde de caracterele exacte.

Fotografiați piatra și din lateral, nu doar de sus

Aproape toată lumea fotografiază un inel exact de sus, iar aceasta este cea mai puțin informativă perspectivă cu putință: arată conturul și modelul fațetelor și cam nimic altceva. Profilul arată ce contează. Cât de adâncă este piatra, adică jumătate din orice estimare a mărimii ei. Rondista, groasă sau subțire, mată sau lustruită. Dacă există o culasă. Cum stă piatra în montură și dacă montura este deschisă sau închisă în spate. Un spate închis merită remarcat: este normal pe piese mai vechi și pe cele cu pietre colorate, dar poate ascunde și o folie sau o tăietură foarte plată și este frecvent la bijuteriile de fantezie.

Fotografiați și spatele, și partea de dedesubt, fiindcă acolo se văd cusăturile de lipitură, reparațiile, ghearele înlocuite și placarea tocită. Pentru un colier, un cadru separat al închizătorii valorează cât unul al întregii piese.

Dați cadrului o scară

O fotografie nu are mărime în sine: un inel care umple cadrul poate fi o verighetă de copil sau un sigiliu greu. Cum o estimare a greutății în carate se construiește din dimensiuni măsurate, scara schimbă cifrele mai mult decât aproape orice altceva ați putea oferi.

Cea mai bună referință este o riglă milimetrică așezată lângă piatră, în același plan și focalizată în același cadru. A doua ca valoare este o monedă, numită în notă. Adăugați-o ca un cadru suplimentar, ca să rămână curate fotografiile curate. Și mai bine, folosiți cifre reale acolo unde le aveți: o mărime de inel, diametrul interior al unei brățări rigide sau o greutate în grame de la un cântar care citește până la o zecime de gram. O greutate măsurată transformă o cifră de topire dintr-o presupunere în aritmetică.

Lista de verificat

1. Ștergeți grăsimea de pe piesă cu o lavetă uscată și moale și ștergeți și obiectivul telefonului.
2. Așezați-vă lângă o fereastră, cu lumină naturală indirectă. Fără soare direct, fără bliț, fără spoturi de tavan.
3. Întindeți un fundal simplu, de ton mediu, fără model.
4. Încadrați piesa întreagă din față, umplând cadrul, și atingeți ecranul pentru focalizare.
5. Coborâți ușor expunerea, ca luminile de pe metal să își păstreze forma.
6. Faceți un al doilea cadru din lateral, cu aparatul la înălțimea mesei.
7. Faceți un cadru al spatelui sau al părții de dedesubt, inclusiv închizătoarea, dacă există.
8. Treceți pe macro, găsiți marcajul, luminați-l dintr-un unghi mic și fotografiați din mai multe poziții.
9. Faceți un cadru cu o riglă milimetrică sau cu o monedă numită, așezată lângă piesă.
10. Verificați fiecare fotografie la mărire completă înainte de a vă opri și refaceți orice a ieșit neclar.

Șase până la zece cadre făcute astfel bat treizeci făcute sub un bec din tavan.

Ce schimbă fotografiile bune și ce nu

Fotografiile bune mută rezultatul de la presupunere spre observație: un marcaj lizibil lămurește metalul și adesea țara și perioada, iar o vedere laterală susține o estimare rezonabilă a mărimii pietrei. Ce nu pot face este să cântărească metalul, să îi testeze puritatea, să vadă în interiorul unei pietre sau să stabilească dacă un diamant a crescut în pământ sau într-o cameră — pentru acestea sunt nevoie de un cântar, de un bijutier și de un laborator de gemologie. Carat notează fotografiile pe care le primește și enumeră ce lipsește, cel mai rapid mod de a afla ce merită refotografiat; cum se alcătuiește o citire este explicat separat.