Cum vă dați seama dacă un diamant este autentic

Trei întrebări diferite se ascund în „este autentic”

O piatră poate să nu fie autentică în trei feluri fără legătură între ele, iar un test care răspunde la unul dintre ele nu spune nimic despre celelalte două.

• Un simulant este un alt material tăiat ca să imite diamantul: zirconiu cubic, moissanit, safir alb, topaz alb sau sticlă obișnuită. Aproape toate testele descrise mai jos vizează această întrebare.
• Un diamant creat în laborator este diamant. Același carbon, aceeași duritate, același indice de refracție de 2,42, același comportament la orice test casnic. Nu este o imitație și valorează o fracțiune dintr-o piatră de mină echivalentă.
• O piatră tratată este diamant natural căruia i s-au îmbunătățit culoarea sau claritatea prin umplerea fisurilor, perforare cu laser sau iradiere. Autentică, și valorând considerabil mai puțin decât un echivalent netratat.

Stabiliți care este întrebarea dumneavoastră înainte de a începe, fiindcă la ultimele două nu poate răspunde nimeni la masa din bucătărie.

Testul aburului și limitele lui

Suflați pe piatră de aproape, cum ați face pe un geam rece. Diamantul conduce căldura mai bine decât aproape orice material de pe pământ — în jur de 2,000 de wați pe metru-kelvin, față de circa 2 la zirconiul cubic —, așa că extrage căldura din condens și se limpezește într-o secundă sau mai puțin. Zirconiul păstrează aburul două-trei secunde, iar sticla și mai mult.

Rezervele contează mai mult decât testul. Piatra trebuie să fie curată: o peliculă de cremă de mâini, de săpun sau de sebum reține aburul pe orice. Un inel purtat toată după-amiaza se află deja la temperatura pielii și va pierde aburul repede, indiferent din ce este făcut. Iar moissanitul conduce căldura suficient de bine cât să se limpezească aproape la fel de repede ca diamantul, așa că un test trecut vă spune „nu e sticlă, probabil nu e zirconiu”, niciodată „e diamant”.

De ce testul cu ziarul eșuează pe o piatră montată

Testul citirii prin piatră arată așa: așezați o piatră liberă cu masa în jos pe un rând de text tipărit și încercați să citiți literele prin ea. Un briliant rotund bine tăiat refractă și returnează lumina atât de complet, încât nu vedeți nici text, nici vreo linie clară. Sticla și imitațiile plate, prost tăiate, lasă adesea tiparul să se vadă.

Funcționează doar pe o piatră liberă, cu masa plană, care poate sta lipită de pagină. Odată montată, testul nu mai poate fi făcut deloc: montura ține pavilionul deasupra hârtiei, lumina intră lateral, iar ghearele stau în cale. În plus, îl trec și zirconiul, și moissanitul bine tăiate, care încurcă textul la fel de temeinic ca diamantul, și poate condamna pe nedrept o piatră veritabilă, dar plată, cu tăietură veche. Dacă o piatră liberă nu trece, considerați acest lucru un motiv de a cerceta mai departe; pe orice piesă montată, considerați testul indisponibil.

Ce arată o lupă 10x și ochiul nu

O lupă costă mai puțin decât o masă comandată acasă și răspunde la mai multe întrebări decât toate celelalte teste casnice la un loc. Țineți-o aproape de ochi, aduceți piatra la lupă și folosiți o lumină puternică dintr-o parte.

• Îmbinările fațetelor. Diamantul are 10 pe scara Mohs, iar muchiile fațetelor îi rămân tăioase zeci de ani. Zirconiul și sticla se abrazează; la mărire, îmbinările lor par înmuiate și rotunjite, iar masa arată zgârieturi fine.
• Dublarea. Moissanitul este dublu refringent. Priviți prin coroană oblic, nu drept de sus, și muchiile fațetelor din spate apar ca două linii ușor decalate una față de cealaltă. Diamantul este simplu refringent și nu dublează niciodată.
• Incluziunile. Cristalele mici, penele și punctele fine sunt dovezi ale unei pietre naturale. Bulele de gaz perfect rotunde sunt dovezi de sticlă sau de pastă.
• O inscripție pe rondistă. Multe pietre gradate poartă un număr de raport gravat cu laser pe rondistă, iar pietrele create în laborator sunt frecvent inscripționate LG sau LAB GROWN. Este minusculă; la 10x, cu lumină puternică, poate fi vizibilă, dar 20x este mai sigur.

Focul, greutatea și testerul de pe tejghea

Sub o singură sursă punctiformă de lumină, diamantul returnează mai ales sclipiri albe, cu o cantitate reținută de culoare — dispersia lui este 0,044. Moissanitul dispersează 0,104, de peste două ori mai mult, și aruncă curcubeie evidente, pe care lumea le descrie drept foc de glob disco. Zirconiul stă între cele două și se citește ca sticlos, nu ca tăios. Aceasta este o comparație de ochi format, nu un verdict, și este nesigură pe pietre sub jumătate de carat.

Pe o piatră liberă, greutatea decide mai mult. Zirconiul este mult mai dens decât diamantul, în jur de 5,7 față de 3,52, așa că un zirconiu tăiat la dimensiunile în milimetri ale unui diamant de un carat cântărește aproape 1,7 carate. Orice bijutier cu un șubler și un cântar de carate lămurește asta într-un minut.

Sonda de mână de pe tejgheaua bijutierului măsoară conductivitatea termică, motiv pentru care sondele mai vechi numesc moissanitul diamant. Testerele duale adaugă un canal de conductivitate electrică ce semnalează moissanitul, și chiar și acelea citesc greșit, drept moissanit, rarele diamante de tip IIb cu bor, care conduc electricitatea. Întrebați ce fel de tester se folosește.

Și montura este o dovadă

Nimeni nu montează un diamant de mină de două carate în metal comun. Priviți în interiorul verigii după un marcaj de titlu: 750, 585 sau 375 pentru aur, 950 pentru platină, 925 pentru argint sterling. O ștampilă 925 sub o piatră albă mare este un indiciu puternic că piatra este zirconiu, de vreme ce argintul sterling este montura obișnuită pentru pietrele de fantezie și de modă. Ghidul nostru despre citirea marcajelor de aur explică ce înseamnă fiecare marcaj.

Apoi uitați-vă la uzură. O linie verde sau cenușie acolo unde placarea s-a rupt pe verigă, un ton galben care răzbate prin metalul alb la umeri, gheare subțiate sau depărtate, urme de adeziv oriunde lângă o piatră — fiecare este o observație care valorează mai mult decât o presimțire despre sclipire.

Ce poate și ce nu poate lămuri o fotografie

O fotografie poartă mai mult decât se așteaptă lumea: culoarea și uzura metalului, conturul și proporțiile tăieturii, felul în care piatra se poartă cu lumina, felul în care este ținută și, într-un macro al interiorului verigii, marcajul însuși. Atât este de ajuns pentru a ajunge, prin raționament, la probabil veritabil, neconcludent sau probabil simulant, cu observațiile așezate de ambele părți. Asta face Carat pornind de la o fotografie, iar fiecare cifră de carat, tăietură, culoare și claritate pe care o returnează este etichetată drept estimare, nu grad.

Ce nu poate face o fotografie: să măsoare conductivitatea termică sau electrică, să cântărească piatra, să arate dublarea în mod sigur la rezoluția unui telefon sau să deosebească diamantul creat în laborator de cel de mină. Ultimul lucru nu este o limită a fotografiei. Este limita a tot ce nu înseamnă instrumente de laborator.

Ce ar lămuri fiecare întrebare

• Simulant sau diamant: zece minute la un bijutier cu tester dual, termic și electric, lupă și cântar. De obicei gratuit, cât așteptați.
• Creat în laborator sau de mină: un raport de la un laborator de gradare, precum GIA sau IGI. Este spectroscopie, nu un test de tejghea, și niciun aparat de magazin nu o face.
• Ce grade ar primi: același laborator, lucrând pe o piatră demontată. Greutatea, tăietura, culoarea și claritatea măsurate, nu estimate.
• Tratată sau netratată: tot laboratorul. Umplerea fisurilor produce, la mărire, un efect de sclipire pe care un gemolog știe să îl caute.

Trei lucruri de evitat: niciun test de zgâriere, fiindcă zirconiul, moissanitul și cuarțul zgârie toate sticla, iar un diamant se poate ciobi lovindu-se de o muchie dură; nicio flacără; niciun înălbitor de uz casnic, care atacă metalul aliat și orice adeziv din montură.