De laborator sau natural? Ce arată o fotografie

Același material, crescut pe două căi

Un diamant creat în laborator este diamant. Este carbon în aceeași rețea cubică precum o piatră cristalizată în manta, cu aceeași duritate, același indice de refracție, aceeași dispersie și aceeași conductivitate termică. Nu este o imitație. Zirconiul cubic și moissanitul sunt simulanți: materiale diferite care împrumută aspectul. Un diamant de laborator nu împrumută nimic, fiindcă este lucrul însuși, crescut într-o cameră în câteva săptămâni, nu în rocă, de-a lungul unui răstimp pe care nimeni nu și-l poate închipui.

Faptul acesta guvernează tot restul. Fiindcă cele două sunt același material, orice test care funcționează măsurând o proprietate a materialului nu reușește să le separe. Sonda termică a bijutierului le trece pe amândouă. Testul aburului — suflați pe masă și priviți cum se ridică ceața — le trece pe amândouă. Zgârierea sticlei arată doar că piatra este mai dură decât sticla, ceea ce este adevărat deopotrivă pentru diamant, moissanit și safir. Greutatea, densitatea, focul și strălucirea se citesc la fel.

Ce poate și ce nu poate o fotografie

O fotografie este o dovadă utilă pentru mai multe întrebări și nicio dovadă pentru aceasta. Poate deosebi adesea un diamant de un simulant, fiindcă simulanții diferă ca material și se dau de gol: moissanitul arată muchii de fațetă dublate privite prin coroană sub unghiul potrivit, zirconiul cubic dispersează lumina mai larg și i se rotunjesc îmbinările fațetelor, iar sticla arată bule. Semnele acestea sunt descrise în ghidul nostru despre deosebirea unui diamant veritabil de un simulant.

Ce nu înregistrează nicio fotografie este istoria creșterii. Originea este scrisă în felul în care a crescut cristalul și în ce a păstrat în timp ce creștea, iar trăsăturile acestea sunt fie mult sub scara unei fotografii, fie invizibile cu totul în lumina vizibilă. Carat raportează fiecare piatră ca naturală, creată în laborator, simulant, tratată sau necunoscută, cu raționamentul atașat, iar acolo unde o fotografie nu susține nimic mai bun decât necunoscută, exact asta trebuie să spună.

HPHT și CVD: două feluri de a crește

Diamantele de laborator se fac pe două căi, iar calea lasă urme pe care un laborator le poate citi.

Presiunea înaltă la temperatură înaltă (HPHT) reproduce condițiile din manta într-o presă, crescând un cristal din carbon dizolvat într-un flux metalic topit. Pietrele crescute astfel păstrează uneori incluziuni metalice minuscule din acel flux, care fac ocazional piatra să reacționeze slab la un magnet puternic, iar culoarea poate sta în sectoare de creștere compacte, nu în benzile văzute la pietrele naturale.

Depunerea chimică din fază de vapori (CVD) crește cristalul în straturi, dintr-un gaz care conține carbon, pe o plăcuță-germen plată, ceea ce poate lăsa striații fine și tensiuni aliniate într-o singură direcție. Materialul CVD proaspăt crescut este adesea cafeniu, iar mare parte din el este tratat ulterior ca să i se scoată nuanța, de regulă printr-o recoacere HPHT. Un raport de laborator va nota acest lucru.

Nimic din toate acestea nu se vede într-o fotografie. Incluziunile sunt microscopice, tensiunea are nevoie de lumină polarizată, iar structura pe sectoare apare doar în ultraviolet profund. Să știți lucrurile acestea explică de ce poate răspunde un laborator la întrebare, nu cum ați putea răspunde dumneavoastră.

Inscripția de pe rondistă

Scurtătura practică este rondista, banda îngustă din jurul celei mai late părți a pietrei. Majoritatea pietrelor gradate în laborator poartă acolo o inscripție cu laser: un număr de raport, iar pentru materialul crescut în laborator, de obicei cuvintele lab grown sau o prescurtare, de vreme ce principalele laboratoare de gradare cer ca originea să fie declarată. Este microscopică, dar lizibilă cu o lupă 10x.

Țineți lupa aproape de ochi și ridicați piatra până la ea, cu o lumină puternică așezată într-o parte, nu în spatele dumneavoastră, și rotiți piatra încet, un tur complet, urmărind rondista. Ghearele acoperă o parte din ea, așa că inscripția poate rămâne ascunsă.

Două avertismente. O inscripție este o consemnare, nu o dovadă: folosiți-o tastând numărul raportului în căutarea online a laboratorului emitent și verificând dacă greutatea, dimensiunile și gradele se potrivesc cu piatra din fața dumneavoastră. Iar absența unei inscripții nu dovedește nimic. Pietrele mai vechi, cele retăiate și cele niciodată trimise la gradare nu poartă niciuna.

Ce lămurește cu adevărat lucrurile

Separarea pietrelor de laborator de cele naturale este muncă de rutină într-un laborator și nu poate fi făcută nicăieri altundeva. Instrumentele fac trei lucruri:

• Imagistică de fluorescență în ultraviolet profund. Sub ultraviolete cu undă scurtă, structura de creștere a pietrei se aprinde — zonare concentrică la pietrele naturale, structură pe sectoare sau pe straturi la cele crescute — iar postluminescența diferă și ea.
• Spectroscopie. Fotoluminescența la temperaturi foarte joase scoate la iveală centre de defect a căror prezență și ale căror proporții arată cum a crescut cristalul și dacă a fost tratat. Spectroscopia în infraroșu sortează pietrele pe tipuri, după conținutul de azot; unele tipuri sunt frecvente în natură și rare în laborator.
• Mărire. Incluziunile metalice din flux, resturile de germen și incluziunile minerale naturale își spun fiecare povestea la 10x și peste.

Comercianții folosesc aparate de triere care sortează rapid în pass, adică trecut, și refer, adică trimis spre analiză. Un refer nu este un verdict; înseamnă că piatra are nevoie de testare completă. Răspunsul concludent este un raport de la un laborator de gemologie recunoscut, iar pentru o piatră de valoare reală acel raport este ceea ce va cere să vadă un cumpărător, un evaluator sau un asigurator.

De ce revânzarea pietrelor de laborator este mult mai slabă

Cele două pietre sunt același material, dar nu același activ, iar motivul este oferta. Oferta naturală iese dintr-un număr finit de mine, după un calendar pe care nu îl controlează nimeni. Oferta de laborator este o chestiune de producție: mai multe reactoare, mai mult produs. Costurile de producție au scăzut abrupt pe măsură ce a crescut capacitatea, iar prețurile de retail le-au urmat în jos an după an.

Asta are o consecință brutală la revânzare. Un cumpărător de la mâna a doua raportează prețul la cât costă azi o piatră nouă echivalentă, nu la cât ați plătit dumneavoastră, iar echivalentul de azi este mai ieftin decât cel de anul trecut. Un diamant de laborator cumpărat acum câțiva ani recuperează de regulă doar o mică parte din prețul de achiziție, iar mulți comercianți refuză să le cumpere altfel decât la schimb.

Nici diamantele naturale nu sunt un cont de economii: retailul include adaosul comerciantului, iar distanța dintre prețul din magazin și oferta unui dealer este mare. Diferența este că revânzarea pietrelor naturale este ancorată într-o ofertă pe care nimeni nu o poate extinde după voie. Montura rămâne neatinsă, de vreme ce metalul își păstrează valoarea de topire indiferent ce stă în el — unul dintre motivele pentru care o piesă se evaluează cel mai bine pe trei piețe.

Ce să întrebați și ce poate adăuga o aplicație

Dacă sunteți cumpărător, patru întrebări fac aproape toată treaba. Există un raport și de la ce laborator. Care este numărul raportului, ca să îl puteți verifica înainte de a plăti. Este piatra inscripționată. Și declară chitanța originea în scris, fiindcă pe asta v-ați baza dacă s-ar dovedi mai târziu că nu este așa.

Dacă aveți deja piesa și nu aveți acte, citiți marcajul și orice inscripție, cereți unui bijutier să confirme că piatra este diamant, nu un simulant, și trimiteți-o la un laborator dacă întrebarea despre origine poartă bani cu ea. O citire de la Carat vă poate spune ce este piesa, ce spun marcajele, cum este tăiată și montată piatra și unde se opresc dovezile — și numește testul care ar lămuri restul. Este un punct de plecare pentru discuția aceea, nu un înlocuitor al ei.