Reale, de cultură sau plastic? Testarea unui șirag

Trei categorii și numai una este falsă

Perlele se împart în trei, iar categoria din mijloc provoacă cea mai mare parte a confuziei.

• Naturale sunt perlele formate într-o moluscă sălbatică, fără nicio implicare umană. Sunt rare, aproape întotdeauna de epocă, iar cele mai multe dintre cele aflate în circulație au fost înșirate acum câteva generații.
• De cultură sunt perlele crescute într-o moluscă vie, însămânțată intenționat cu un nucleu de scoică sau cu o bucată de țesut de manta, apoi lăsată în apă luni sau ani. Molusca a depus sidef în jurul implantului exact cum ar fi făcut în jurul unui iritant natural. O perlă de cultură este o perlă reală, iar a o numi falsă este pur și simplu greșit.
• Imitațiile sunt bile de sticlă, plastic sau scoică acoperite cu un lac sidefat. Nimic viu nu a fost implicat.

Aproape fiecare perlă vândută astăzi este de cultură. Așa că întrebarea practică pentru cei mai mulți oameni nu este natural contra cultură, ci sidef contra lac.

Testul cu dintele și ce vă spune de fapt

Sideful este alcătuit din plăcuțe de aragonit suprapuse, depuse în straturi microscopic de subțiri. Trecută ușor de-a lungul muchiei de tăiere a unui dinte din față, structura aceea se simte vag nisipoasă. O bilă de sticlă sau de plastic sub un lac neted se simte alunecoasă, ca un nasture lustruit.

Faceți-o ușor, pe perlele dumneavoastră, folosind muchia dintelui, nu suprafața lui plată, și ștergeți perla după aceea. Frecarea a două perle una de alta dă aceeași informație.

Limitele contează. Imitațiile mai bune se fac cu o acoperire texturată tocmai ca să învingă testul acesta, iar o perlă de cultură intens lustruită, cu suprafață foarte fină, se poate simți aproape netedă. Testul tace și asupra întrebării pe care cred oamenii că o pun, fiindcă perlele naturale și cele de cultură sunt amândouă sidef și se simt amândouă nisipoase. Tratați o perlă alunecoasă drept motiv să luați lupa, iar una nisipoasă drept încurajare, nu drept dovadă.

Cea mai cinstită parte a unei perle este orificiul

O lupă 10x și o lumină puternică la orificiul de găurire fac mai mult decât toate celelalte teste casnice la un loc.

Pe o perlă de cultură cu nucleu, puteți vedea adesea structura în secțiune: un strat translucid de sidef peste un nucleu alb-cretos, cu o linie fină, mai închisă, între ele. Grosimea acelui strat este cea mai importantă întrebare de calitate despre perlă, fiindcă un strat subțire se tocește la orificiu și pe laturile șiragului.

Pe o imitație, acoperirea se poartă ca vopseaua, fiindcă este vopsea. Căutați o margine zdrențuită sau cojită la orificiu, un loc unde acoperirea s-a ridicat și lasă să se vadă plastic alb sau sticlă transparentă dedesubt, și orificii care par rotunjite sau ușor topite, nu găurite curat. Colorantul se vede adesea tot aici, adunat în deschizătură.

Priviți și de-a lungul șiragului. Acolo unde perlele s-au frecat una de alta ani la rând, o imitație arată nucleul gol, iar o perlă reală arată sidef subțiat.

Suprafață, nuanță secundară și orient

Perlele cresc, așa că nu sunt niciodată chiar uniforme. Pe un șirag real veți găsi coame slabe, mici defecte, gropițe cât o înțepătură de ac și diferențe minuscule de formă și de diametru de la o perlă la alta. Un șirag făcut de mașină este identic de la bilă la bilă, iar perfecțiunea aceea este ea însăși indiciul.

Merită știute două cuvinte. Nuanța secundară este culoarea secundară slabă care plutește peste culoarea de fond — roz, argintiu sau verde peste crem — cel mai ușor de văzut la marginea unei perle, în lumină naturală difuză. Orientul este irizația mișcătoare produsă când lumina se difractă prin multe straturi de sidef și se deplasează pe măsură ce întoarceți perla. Amândouă vin din structura stratificată, iar o bilă lăcuită nu poate produce decât o strălucire plată și uniformă, care stă pe suprafață și nu se clintește.

Greutate, temperatură și ce să nu încercați niciodată

Două verificări rapide, cu limitele atașate. O imitație pe bază de sticlă este vizibil mai grea decât o perlă de sidef de același diametru, iar una de plastic este vizibil mai ușoară, așa că un șirag care se simte greșit în mână merită examinat. Iar perlele reale se simt reci la prima atingere și se încălzesc încet pe piele, în timp ce plasticul este deja la temperatura camerei. Sticla este și ea rece, așa că temperatura separă plasticul de perlă, nu imitația de real.

Ce să nu faceți niciodată: nicio flacără, niciun cuțit, niciun acid, niciun înălbitor, niciun aparat cu ultrasunete și nicio baie pentru argint. Sideful este moale, în jur de 2,5–4 pe scara Mohs, este ținut laolaltă de un liant organic și se dizolvă în acid. Orice test distructiv descris pe internet distruge exact lucrul pe care încercați să îl identificați. Perlele sunt înșirate pe mătase, pe care parfumul, fixativul și transpirația o putrezesc constant, așa că se pun ultimele și se scot primele.

Akoya, apă dulce, Mările Sudului și Tahiti

Perlele de cultură vin din moluște diferite, din ape diferite, iar tipul stabilește și aspectul, și prețul.

• Akoya — de apă sărată, crescute în Japonia și China, de obicei de 6-9 milimetri, foarte rotunde și cu reflexie tăioasă, albe sau crem, cu o nuanță secundară roz sau argintie. Au nucleu, deci stratul de sidef este relativ subțire.
• De apă dulce — crescute în scoici, covârșitor în China, de regulă doar din țesut de manta și, prin urmare, sidef masiv. O gamă mai largă de forme și de culori naturale, inclusiv piersică și lavandă.
• De Mările Sudului — cele mai mari, cam de 9-16 milimetri, din Australia, Indonezia și Filipine, în alb, argintiu sau un galben auriu natural, cu sidef gros și un luciu moale, de satin.
• De Tahiti — perle natural închise la culoare, din Polinezia Franceză, în gri, verde, vânăt și tonurile amestecate numite păun.

Perlele de apă dulce vopsite se vând constant drept perle închise la culoare. Culoarea naturală închisă este neuniformă și complexă chiar și pe o singură perlă, în timp ce colorantul pare plat și se adună la orificiu.

Citiți șiragul, nu doar perlele

Nodurile dintre perle sunt un semn de calitate, nu o podoabă. Un nod împiedică perlele să se frece între ele și înseamnă că un fir rupt pierde o perlă, nu cincizeci. Șiragurile bune sunt înnodate între fiecare perlă, fiecare nod strâns lipit de orificiu. Șiragurile ieftine de imitație sunt adesea fără noduri, deși unele sunt înnodate tocmai ca să pară ce trebuie.

Și închizătoarea este o dovadă. Un șirag de perle de cultură bune se termină aproape întotdeauna cu o închizătoare de aur sau de argint, adesea marcată, fiindcă nimeni nu termină un șirag serios cu metal comun placat. Fotografiați închizătoarea din ambele părți, așa cum arată ghidul nostru despre fotografierea bijuteriilor.

Mătasea se întinde și se murdărește. Un șirag purtat des se reînșiră în mod normal la unul sau doi ani, iar unul al cărui fir se lasă vizibil nu ar trebui purtat până când nu este reînșirat.

Ce ar lămuri cu adevărat lucrurile

O imitație poate fi de obicei identificată într-un minut de orice bijutier cu o lupă. Natural contra cultură este altă poveste și există un singur răspuns de încredere: radiografia cu raze X într-un laborator de gemologie. Imaginea arată structura internă — un nucleu masiv sub o cochilie de sidef într-un caz, inele concentrice de creștere în jurul unui centru minuscul în celălalt — și nimic vizibil din exterior nu o trădează. Laboratoare precum GIA folosesc și fluorescența de raze X ca să separe materialul de apă dulce de cel de apă sărată, și spectroscopia ca să detecteze colorantul.

Dintr-o fotografie, Carat poate identifica un șirag drept perle, poate raporta ca observații tipul, forma, luciul și starea și poate semnala o bilă acoperită acolo unde imaginile arată acoperirea cedând. Ce returnează este o estimare, iar la întrebarea natural sau de cultură răspunsul onest pornind de la o imagine este necunoscut. Dacă un șirag ar putea fi natural — moștenit, fără acte, neobișnuit de fin — raportul de laborator este banul care merită cheltuit.